Când un om pe care îl iubeşti de un deceniu, te răneşte atât de tare, încât încep să te doară unghiile la cât ai scrijelit peste tot "mă doare!", şi o simţi în adevăratul sens al cuvântului în toate organee,până şi miroşi a durere,plângi durere,vorbeşti dureros. Începi să te obijnuieşti cu faptul că El înseamnă şi îţi aduce numai durere,şi nu îţi mai pasă.
Numai că există momente în care,orice fel de fericire,cât de mică,pătrunde prin locurile în care respiră sufletul nostru,chiar orice fel de fericire,minuscula,şi atunci..în momentele alea iar pătrunde El printre găuri,se instalează în tine,până revine durerea şi'şi reocupa locul. Şi în chestia asta există o diferenţă, deşi mereu şi peste tot e El!El e nicăieri,aici şi acolo. El nu pleacă niciodată,şi nici nu îndrăzneşte să rămână,diferenţa e,că atunci când există anumite fericiri, te simţi un pic mai bine, şi începi să crezi că el va fi odată şi odată şi pentru tine, deşi a fost, a fost şi încă cât,numai al tău.Când se reinstalează durerea,tot de el legată,bineînţeles..doar te prăbuşeşti aşa pur şi simplu, cazi de unde nu te mai poate ridica nimeni!Dar să nu'ţi pese!Că nici mie nu'mi pasă...însă îmi aduc aminte de el,cu rele şi bune,doar atunci când râd..Şi atât de mult îmi place!îţi jur:)!